Tag Archives: Radu Gyr

Ridică-te!

Poezia pentru care poetul Radu Gyr a fost condamnat la moarte.


Ridică-te  Gheorghe, ridică-te Ioane!


Nu pentru-o lopată  de rumenă pâine,

Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,

Ci pentru văzduhul tău liber de mâine

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!


Pentru sângele neamului tău curs prin șanțuri

Pentru cântecul tău, țintuit în piroane,

Pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri,

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!


Nu pentru mânia scrâșnită-n măsele,

Ci ca să aduni chiuind pe tăpșane

O claie de zări și-o căciulă de stele,

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!


Așa ca să bei libertatea din ciuturi

Și-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

Și zarzării ei  peste tine să-i scuturi,

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!


Și să-ți pui tot sărutul fierbinte

Pe praguri, pe prispe, pe uși, pe icoane

Peste toate ce sloboade-ți ies înainte,

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!


Ridică-te, Gheorghe, pe lanțuri, pe funii

Ridică-te Ioane, pe sfinte ciolane,

Sus prin spre lumina din urmă-a furtunii,

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!



Scriitori români care au trecut prin închisorile comuniste

Litera F

Sergiu Filerot (1926 – 1989)

Florin Gugu Floran

Zoltan Franyo

Laurențiu Fulga (1916 – 1984)

Litera G

 

G.C.  Gane

Sergiu Al. George (1922 – 1981)

C.C. Giurescu (1901 – 1971)

Paul Goma

Emil Gulian

Radu Gyr

Sergiu Grossu

Onisifor Ghibu

 


Cimitirul de deținuți

Am promis că voi publica poemele celor care au trecut prin coșmarul închisorilor comuniste. Și cei care s-au născut după 1989 trebuie să cunoască  ce au pătimit cei care nu au vrut să plece capul în fața balaurului roșu. S-a reușit ceva simbolic cu ajutorul Raportului Tismăneanu, dar  nu trebuie să uităm niciodată ce au pătimit acești oameni.

text

Radu Gyr – Cimitirul de deținuți

Alături de temniță, pe-o rână, pe-o coastă

cimitirul nostru adastă

Tace. Așteaptă sicrie sărace

cu număr de smoală scris pe capace.

Cimitir fără iarbă, doar humă,

ocolit ca o molimă neagră de ciumă.

Morminte fără poveste,

unde nu’nghenunchiază neveste,

unde mame nu plâng,

unde nu cad lacrimi de țânc…

Crucile, strâmbe și șchioape,

vrură să fugă, să scape,

dar – numai o clipă rebele –

parc’ar fi fost somate de sentinele:

au stat pe loc, s’au supus,

au ridicat mâinile’n sus.

Uite gardienii le-au pus în fiare,

pentru’ncercare de evadare.

Cât e ziua de lungă,

vântul le numără’n dungă:

cinci… zece… treizeci… toate le fel,

toți deținuții prezenți la apel,

toți aliniați pe-un singur tăpșan,

ca la inspecția domnului prim gardian.

Cât e seară și umbră

frunzele toamnei tot umblă;

tremură’n cer, cad pe morminte,

scrise cu sânge fierbinte,

ca niște foi roșii, amare:

matricule de’ncarcerare.

Cât e noaptea înaltă,

Cimtirul cu taine tresaltă.

Cât e luna pe coame,

crucilor parcă li-e foame.

Din gropi din nămol osândiții,

– flămânzii, uscații, lihniții –

cu brațele’ntinse spre lună

îi cer pâinea albă și bună…

Cât bat stelele’n  osânde,

crucile-s haite flămânde.

Hei, mâine sau poimâine noapte

poate-o scrâșni sub nori

și 532

sau 807…