Tag Archives: poeți români

Poema finală

Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu știe nimeni,
Ascuns în pivnița adânca, fără a spune un cuvânt.
Singur să fumez acolo, neștiut de nimeni,
Altfel, e greu pe pământ…
Pe stradă urle viața și moartea,
Și plângă poeții poema lor vană…
Știu…

Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis —
Plumb, și furtună, pustiu,
Finis…
Istoria contemporană…
E timpul… toți nervii mă dor…
O, vino odată, măreț viitor!
Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu știe nimeni,
Mâhnit de crimele burgheze fără a spune un cuvânt,
Singur să mă pierd în lume, neștiut de nimeni,
Altfel, e greu pe pământ…

 

Poem de George Bacovia

Reclame

Anul cel bun

— Anul în care mori e anul cel bun. L-au așteptat și alții
s-au rugat pentru el au vrut să ți-o ia înainte însă
tu ai ajuns liniștit în inima lui. Mai ales ai vrut
să petreci cu femeia. E anul cel bun! în timp ce-și
despletea părul în vagi rotocoale de fum. Aveai haine
bune chiar obiceiuri bune de a purta haine bune —
ai ales
din fiecare pe rând — în oraș ploaia zarva din dricuri.
Și n-ai mai ieșit ați surâs împreună cu vinul roșu din
căni. Pe urmă n-a mai adăugat nimeni nimic.
O fetiță oarbă
cânta la trompetă pe zid.

 

Poem de Aurel Dumitrașcu

În toamna aceea

Era toamnă
Erau şi nişte castani
Şi o bancă.

Eu şedeam
Eram palid şi poate frumos
Şi mă gândeam.

Atunci s-a oprit un tramvai
S-a dat jos o femeie
Dar era îmbrăcată foarte bine
Era deci o cucoană.

Tramvaiul a plecat
Strada rămăsese goală
Atunci femeia s-a aplecat
Şi-a ridicat încet rochia
Până la genunchi
Şi pe urmă mai sus
Foarte sus.

Avea nişte pulpe rotunde, frumoase
Şi ciorapi eleganţi de mătasă
A stat mult până şi i-a potrivit;
Eu o priveam pierdut de pe bancă
Şi cineva plângea, agoniza, murea în mine
Încât femeia s-a ridicat
Şi m-a văzut.

Era o femeie albă, frumoasă
Dar obrazul i s-a făcut deodată roşu
Şi eu simţeam cum mă înroşesc;
Femeia a plecat repede
Avea o rochie albastră care flutura în urmă
Eu am rămas mai departe pe bancă,
Sub castani.

Şi a mai venit un tramvai
Din el a coborât altă lume
Femei şi fete frumoase.

Şi eu şedeam mai departe pe bancă
Şi mă gândeam
La mine
La sinucidere,
Era toamnă
Şi mai erau şi nişte castani.


Poem de Geo Bogza

Rar

E ciudat c-am venit printre voi atât de târziu
Și că neîmplinit voi fi mereu.
Încă rămas în vis, aștept.
Și rar, în zbor aproape stins, eu trec.
Dar mă mai tem că voi pleca-napoi copil,
Aproape trist și gol.
Dac-aș putea să aflu clipa aceea de înec
Și rar, în zbor aproape stins, să pot să trec.
♣♣
Poem de Angela Marinescu

Apari să dai lumină

Apari să dai lumină arcatelor ferești,
Să văz în templu-i zâna cu farmece cerești.
Prin vremea trecătoare lucește prea curat
Un chip tăiat de daltă, de-a pururi adorat.
Privi-te-voi cu ochii în lacrime fierbinți…
O, marmură, aibi milă de-a mele rugăminți!

Îndură-te și lasă privirea-mi s-o consol
La alba strălucire a gâtului tău gol,
La dulcea rotunzime a sânilor ce cresc,
La noaptea cea adâncă din ochiul tău ceresc,
Să văd că de privirea-mi tăcând te înfiori…
O, marmură, aibi milă de ochii-mi rugători!

Aș vrea cu-a mele lacrimi picioarele să-ți scald,
În dulcea-nfiorare a sufletului cald,
Să mor pătruns de jalea amorului meu sfânt,
Ca lebăda ce moare de propriul ei cânt,
Să mor de-ntâia rază din ochii tăi cei reci…
O, marmură, aibi mila de stingerea-mi pe veci!

Ca iarna cea eternă a Nordului polar
Se-ntinde amorțirea în sufletu-mi amar,
Nimic nu luminează astei pustietăți,
Doar sloiurile par ca ruine de cetăți,
Plutind de asprul viscol al morții cei de veci…
Tu ramură-nflorită… pe visul meu te pleci!

Din lumea de mizerii si fără de-nțeles
Cu ochii cei de gheață ai morții m-am ales
Și totu-mi pare veșted, căzut și uniform.
Sunt însetat de somnul pământului s-adorm,
Încât numai de nume îmi pare că exist…
Tu doar răsai c-un zâmbet în visul meu cel trist!

Cu ochii tăi de înger mă mângâi și mă minti,
Căci ei cuprind o lume de dulci făgăduinți,
De-amor fără de margini, de scumpe fericiri,
Cum nu se află-n lumea aceasta nicăiri,
Căci este umbra blând-a iubirii cei de veci,
Ce trece cu întreaga-i putere, pe când treci!

Nici luna plutitoare, nici stelele din cer
N-or să pătrunză-n lumea trecutelor dureri,
N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereti,
Măcar să am de-acuma o sută de vieti,
Căci sufletu-mi de-atuncea e-atât de-ntunecat…
Doar ochii tăi de înger în visul meu străbat!

Ca toamna cea târzie e viata mea, și cad
Iluzii ca și frunza pe undele de vad,
Și nici o bucurie în cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea să mi-o leg,
Pustiul si urâtul de-a pururi mă cuprind…
Doar brațele-ți de marmur în visul meu se-ntind!

Precum corăbii negre se leagănă de vânt
Cu pânzele-atârnate departe de pământ,
Cum între cer și mare trec păsările stol,
Trec gândurile mele a sufletului gol,
Întind ale lor aripi spre negre depărtări…
Tu numai ești în visu-mi luceafărul pe mări.

Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduci
Pe cele doua brațe întinse-a sfintei cruci
Și buzele-nsetate cu fiere mi le uzi;
Când ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi,
Mă faci părtaș în lume durerilor lui Crist…
O, marmură, aibi milă de sufletul meu trist!

Dar te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,
Mai mândra, tot mai mândra la fiecare pas…
Visez, ori e aievea? Tu ești în adevăr?
Tu treci cu mâna albă prin vițele de păr?
Dacă visez, mă ține în vis, privindu-mi drept…
O, marmură, aibi milă să nu mă mai deștept!

Poem de Mihai Eminescu


O întâmplare

Într-o dimineață am urcat în odaia pustie
Ca un om al secolului. Ceva s-a întâmplat, am spus,
Un lucru de care îmi este teamă. Am privit
Înaintea mea dar nu am văzut lucrul acela,
O umbră subțire în dreptul ferestrei,
Acolo unde îmi cade o rază de soare pe mâini
Ca dinainte de debarcarea fenicienilor.
Apoi odaia pustie în lumina aceea medievală
De parcă cineva a privit totul înaintea mea
Pentru totdeauna; nici un semn, nici o primejdie.
Ceva s-a întâmplat, am spus, un lucru
De care trebuie să-mi amintesc, acum, totul.

 

Poem de Vasile Petre Fati

Prima tâlcuire în oglindă

Să-ți înnăbuși câteva gânduri —
de aceea să ai senzația că porți în tine niște cadavre.
Te ridici în pat, faci câțiva pași prin camera
infestată de o lumină de crepuscul
și privești concentrat podeaua.
Deodată simți nevoia imperioasă de a-ți privi fața,
să știi că exiști,
și privești în oglindă.
Dar oglinda nu mai este  acolo —
cineva a agățat-o de peretele opus,
iar tu nu privești porțiunea aceea de zid unde odată
                                                      stătea atârnată oglinda,
un dreptunghi de zid mai puțin decolorat
                                                         decât restul zugrăvelii
și chiar crezi că aceea este fața ta —
fără gură
fără ochi
numai obraz.

 

Poem de Iustin Panța