Tag Archives: poeți români

Pleacă trenul

Când stai în tren și pleacă trenul vecin,
De ce ai impresia că ai plecat
Tu?

Primăvara și toamna
Te tot uiți pe cer, pierdut în gânduri,
Stoluri de păsări vin,
Stoluri de păsări pleacă,
De ce ai impresia că mergi tu?

Toată viața m-am uitat pe fereastră
Pironit într-un colț
De autobuz, de tren, de vapor
Hurducat de căruță
M-am uitat cum fug de mine copacii,
Oameni, orașe, continente
De ce sunt copleșit de atâtea emoții,
De ce am impresia
Că am cunoscut lumea?

Poem de Marin Sorescu din volumul Traversarea(1994)

Reclame

placa de patefon

totuși cred că acul
trebuie ridicat de pe placa de patefon
atunci când  începe să obosească
nimic altceva decât un blues
o voce hodorogită de bețiv
care povestește ceva despre tine
fără să te fi cunoscut vreodată
poate că ajunsese la capătul puterilor
acel bărbat
atunci când se arunca de pe terasa
ultimului etaj
plăsmuindu-și  pe drum aripile
totul e să plătești din vreme prețul
o grămăjoară de pene
și două trei lumânări
pe caldarâm chiar lângă pâlnia patefonului
apoi dacă te îndrepți către nord
și ajungi destul de repede
într-un anumit punct al aerului
nu vei mai fi niciodată
plin de sânge



Poem de Valeriu Mircea Popa



Dramă în parc

Poem de Geo Dumitrescu

Femeia avea ochi obosiți și buze de anilină;
îi număram indiferent degetele mâinii reci.
Era frig, târziu, minutele defilau seci
și ne privea de sus, cu capul gol, o lună plină.

Grădina publică era tristă și goală;
toamna beată își pierduse toate vanitățile.
Liceanul cu coșuri și elanuri pesimiste
se uita la cer și concepea cine știe ce poezie banală.

Mă gândeam tot mai încăpățânat la Violaine-
era atât de departe de București…
Femeia de alături se socotea totuși prezentă
și mă întreba profesional: „Mă iubești?”

Era preferabil să fi fost beat, nebun,
sau să fi avut măcar o sută de lei;
singurătatea era mai ieftină
chiar decât îmbrățișările ei…

Femeia avea ochi obosiți și buze de anilină;
aș fi putut să o sărut până dimineața-
dar ea voia bani și eu vream să fiu singur…
Era acesta un motiv pentru ca vreunul din noi
să-și ia viața?

Eram dezgustat profund, Dumnezeu să mă ierte-
liceanul plecase; luna goală zâmbea cu fantezie.
Cel puțin era liniște, femeia – bună și calmă…
… Când m-am trezit, banca era dură și eu nu mai
aveam pălărie…


Aveai părul lung până la cer


Arcadă

Azi am văzut un ochi

Care mă iubea.

Vedeam bine că m-ar fi primit

Sub sprânceana lui.





Dar a venit un nor

Și ochiul  s-a-nchis,

Ori s-a speriat

Și-a fugit în chipul tău

Lângă celălalt ochi,

Lângă fruntea și lângă gura

Care nu mă iubesc.


Poem de Marin Sorescu



Mopete și timpul pierdut


Flori de cancer pentru tine

287_LI

 

Plouă, nu mai trebuie să spăl maşina.
dede scoate şi ea farfuriile nespălate
afară în ploaie. Vezi, nu e un motiv
de tristeţe ploaia prin care mă plimb
cu mâinile în buzunarele hanoracului
unde te port ca într-un marsupiu.
Şi mă gândesc că, da, aş putea fi
un monstru de tată care să aibă uter
doar pentru tine ca să te nască
pe tine şi copii pe care n-o să-i ai.
Malformaţia mea congenitală
putea să înflorească şi în altceva decât cancerul.
Pe RMN- Flori de cancer pentru tine.
Nu te uita la mine ca la un monstru.
Loveşte-mă.
Din mine cad bomboane ca dintr-un piñata.
Din mine cade ploaia. Dedică-ţi ploaia.
Am făcut să plouă pentru tine
aşa cum odată o femeie mi-a zâmbit
şi eu am făcut să ningă.
Copacul îţi întinde la fereastră
un buchet de flori de cireşe,
preferatele tale, chiar dacă eşti alergică
la căpşuni şi fragi- eu tot cred că pierzi ceva
ursoaica mea tristă, înnebunită de cântecul ăsta
ca de un câine care aleargă-n juru-i
dede e genul care se va urca în copac
fără să-i pese că nu va mai putea să se dea jos,
fără să-i pese de logica poemului meu
ursoaicele nu se pot urca în copaci
ursoaicele mor mor după fragi
dede, mi-ai adus circul în poezie
şi ursul care merge pe bicicletă
pe un fir de sârmă jonglând cu portocale
Despina, mi-ai spus
că o să mi te arunci în braţe când ai tu chef
te-ai hotărât în care prăpastie?
tu eşti departe, departe
eu sunt singur, singur
singur ca un cuvânt neinventat
aici tot timpul îmi dau ceasul înainte
sau înapoi cu o lună
şi nu se întâmplă niciodată nimic
hai să terminăm totul
moartea e cel mai puternic afrodiziac
în loc de taxi luăm un inorog sau un centaur
şi ne ducem departe, departe
singuri, singuri.

 

Poem de Adrian Diniș (4 iulie 1986-16 iulie 2018)