Tag Archives: memorie

De după zăbrele

abatorul gândurilor

De după zăbrele, întind

o mână și-aștept să suspine;

și caut, prin noapte, cu jind

spre lume, spre casă, spre tine.

Și caut, în temnița grea,

șă-ți aflu, iubito, lumina,

căci steaua destinului, stea

e-n lanțuri și-o spurcă rugina.

De după zăbrele, încerc

o mare și sfântă demență:

să chiui, să fulger, să merg

cu-a patriei mele cadență –

și-nchis, peste ziduri să sar,

în saltul sublim al iubirii,

și-n cale, plângând, să-ți presar

toți macii și toți trandafirii…

Text de Sergiu Grossu (1920 – 2009)

Scriitori români care au trecut prin  închisorile comuniste:

LITERA – A

Arșavir Acterian (1907 – 1997)

Wolf  Aichelburg (1912 – 1994)

Dinu Albulescu

Valeriu Anania

Ion Anestin (1900 – 1963)

Radu Argeș

Baruțu Arghezi

D. I. Atanasiu

Foto: quasiote


Cimitirul de deținuți

Am promis că voi publica poemele celor care au trecut prin coșmarul închisorilor comuniste. Și cei care s-au născut după 1989 trebuie să cunoască  ce au pătimit cei care nu au vrut să plece capul în fața balaurului roșu. S-a reușit ceva simbolic cu ajutorul Raportului Tismăneanu, dar  nu trebuie să uităm niciodată ce au pătimit acești oameni.

text

Radu Gyr – Cimitirul de deținuți

Alături de temniță, pe-o rână, pe-o coastă

cimitirul nostru adastă

Tace. Așteaptă sicrie sărace

cu număr de smoală scris pe capace.

Cimitir fără iarbă, doar humă,

ocolit ca o molimă neagră de ciumă.

Morminte fără poveste,

unde nu’nghenunchiază neveste,

unde mame nu plâng,

unde nu cad lacrimi de țânc…

Crucile, strâmbe și șchioape,

vrură să fugă, să scape,

dar – numai o clipă rebele –

parc’ar fi fost somate de sentinele:

au stat pe loc, s’au supus,

au ridicat mâinile’n sus.

Uite gardienii le-au pus în fiare,

pentru’ncercare de evadare.

Cât e ziua de lungă,

vântul le numără’n dungă:

cinci… zece… treizeci… toate le fel,

toți deținuții prezenți la apel,

toți aliniați pe-un singur tăpșan,

ca la inspecția domnului prim gardian.

Cât e seară și umbră

frunzele toamnei tot umblă;

tremură’n cer, cad pe morminte,

scrise cu sânge fierbinte,

ca niște foi roșii, amare:

matricule de’ncarcerare.

Cât e noaptea înaltă,

Cimtirul cu taine tresaltă.

Cât e luna pe coame,

crucilor parcă li-e foame.

Din gropi din nămol osândiții,

– flămânzii, uscații, lihniții –

cu brațele’ntinse spre lună

îi cer pâinea albă și bună…

Cât bat stelele’n  osânde,

crucile-s haite flămânde.

Hei, mâine sau poimâine noapte

poate-o scrâșni sub nori

și 532

sau 807…


Ce am făcut cu vara mea (V) – Sighet

Nu puteam ca ajuns în Maramureș să nu vizitez și locul cel mai încărcat de umbrele rănilor veșnic nevindecate ale  inumanului, unul dintre multele locuri din țara asta unde s-a încercat împilarea pentru totdeauna a spiritului celor ce-au îmbrăcat cămașa rezistenței la o existență absurdă și impusă. În clădirea cu pereții îmbibați cu suferință a fostului penitenciar de la Sighet, devenit prin efortul deosebit al unor intelectuali ce merită tot respectul meu Memorialul Victimelor comunismului și al Rezistenței, mi-am reamintit de acest apogeu al suferinței colective, această rană pe sufletul poporului român. E un loc unde poți să simți durerea în aer, unde fiecare perete spune o poveste cutremurătoare, unde dacă închizi ochii vezi aripi.

recviem

Toate numele și chipurile din fotografii ale celor care au ales demnitatea în locul unor vieți de marionete, toți cei care au ales libertatea de gândire și au murit pentru ea trebuie să rămână veșnic în memoria noastră, noi vom fi mai puternici pentru că ei au ales să înfrunte avalanșa răului. Sunt chipuri ale multor oameni care înseamnă ceva pentru întreaga umanitate, oameni despre faptele cărora am citit și de la care am învățat ce este demnitatea.

o hartă a suferintei

Acest muzeu merită vizitat măcar o dată în viață de toți cei care vor să înțeleagă acest moment istoric sumbru care a avut nefastul rol de a încerca să desfigureze conștiința unei întregi nații. Sunt aici cuprinși mai toți cei care au fost victimele tăvălugului roșu cât și cei care au încercat să-i reziste. E un loc din care cei care înțeleg   amploarea suferinței strânsă între zidurile acestui muzeu, vor ieși ca dintr-un templu care le redă un nou sens al existenței.

cer cu zăbrele

Azi am scos din biblioteca personală câteva exemplare ale revistei-document „Memoria”, o revistă de mare ținută intelectuală și care a încercat la vremea ei să reconstituie pe hârtie toate aceste episoade triste ale încercării de a depersonaliza o nație. Voi continua pe acest blog o serie de postări care se amintească de cei care au suferit aceste nelegiuiri. Am vrut să scriu un poem despre această experiență la Sighet, dar poemele scrise între pereții reci ai închisorilor  comuniste spun mai bine despre tot ce a fost acolo. Voi posta și o parte dintre aceste poeme.

lumină de la îngeri

Voi încheia cu un gând al Anei Blandiana care  a avut un rol foarte important la constituirea acestui muzeu:

Atunci când justiția nu reușeste să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție.

text și foto: quasiote