Tag Archives: Iustin Panța

Prima tâlcuire în oglindă

Să-ți înnăbuși câteva gânduri —
de aceea să ai senzația că porți în tine niște cadavre.
Te ridici în pat, faci câțiva pași prin camera
infestată de o lumină de crepuscul
și privești concentrat podeaua.
Deodată simți nevoia imperioasă de a-ți privi fața,
să știi că exiști,
și privești în oglindă.
Dar oglinda nu mai este  acolo —
cineva a agățat-o de peretele opus,
iar tu nu privești porțiunea aceea de zid unde odată
                                                      stătea atârnată oglinda,
un dreptunghi de zid mai puțin decolorat
                                                         decât restul zugrăvelii
și chiar crezi că aceea este fața ta —
fără gură
fără ochi
numai obraz.

 

Poem de Iustin Panța

 

Anunțuri

Dacă se poate trăi la întâmplare

   Dacă se poate trăi la întâmplare, fără destin
   în zilele astea cu mult vânt și numai acum –
   te voi minți și tu ai să mă crezi, scârțâie fereastra,
   trage curentul și-ți va scăpa înșelăciunea răspunsului meu
orice ți-aș fi spus era același lucru, îmi pare rău pentru
mine ori de câte ori aud că o femeie frumoasă e pe cale 
să întâlnească un bărbat, de fiecare dată când trec prin
dreptul unei biserici, pe celaltă parte a drumului trece o
femeie superbă și nici măcar cuvintele nu se înceleștează unul de altul
   Sunt câteva momente, după ce ai sărit din avion, îți spun,
   acelea în care parașuta nu se deschide;
   curentul trântește o ușă și tu vei introduce în propoziția mea 
   un cuvânt,
   pe care îți închipui că l-ai auzit, de fapt s-a trântit ușa aceea.
   E ca și cum îți vorbesc cu toate lucrurile din casă în vremea asta   
   de vânt –
   și acum va trebui să-ți vorbesc,
   curând sngurul meu costum se va învechi,
   se va uza pe la coate și la genunchi – cum voi putea apărea 
   atunci în fața ta?
   Apariția mea, astăzi, nu va surprinde pe nimeni, parcă ați fi oamenii 
   din vechime,
   ei nu mai cunoșteau alte fapte care să mai fi fost făcute și înainte 
   de zei sau de eroi.


Poem de Iustin Panța

Confuzii

„Dorința a fost sămânța dintâi...”
                                        Rig Vega
 
Când ți-ai smuls, febrilă, hainele de pe corp
îmi venea să plâng în hohote.
Acum erai goală și totuși mi-ai spus:
„Mi-e atât de cald lângă tine, ce să mă fac?”
„Să te dezbraci mai departe, uite, carnea asta albă,
ca o blană de vulpe cu spicul argintiu,
e prea călduroasă pentru un anotimp atât de secetos.”
„Dar mi-e rușine — cum,  nu-ți dai seama?”
Atunci am izbucnit în râs — un râs în hohote,
care se desena pe trupul gol
ca o mâzgălitură de copil pe un perete din stradă.
Râsul și plânsul — întotdeauna m-am slujit de ele greșit,
ca de două cuvinte pe care le confund,
dintr-o limbă aproape necunoscută.


Poem de Iustin Panța din volumul „Intențiile tăcerii”
apărut la Editura Charmides în 2012.