Tag Archives: Geo Dumitrescu

Școala frumuseții

Tu vei fi
şcoala frumuseţii şi a iubirii —
prin tine, bucuriile lumii le voi spori:
uite, îţi încredinţez aceşti fluturi,
o mie de fluturi tineri, frumoşi —
ia-i şi învaţă-i să zboare,
bănuit să zboare, în calde furtuni de culori,
în furtuni de culori neştiute, subţiri,
mereu schimbătoare şi pure,
învaţă-i să zboare precum
freamătul fin al genelor tale
pe obrazul meu ars, de argilă.

Un pui de panteră am să-ţi aduc,
să-l înveţi
neprihănita, leneşa pîndă felină,
spaimele crude, întunecoase, ale pădurii,
să-l înveţi iscusinţa de-a ucide cu graţie
îndelung alintindu-şi prada, fosforescent.

Am să-ţi aduc apoi corcoduşul, laleaua,
să-i înveţi să-nflorească
iubindu-se prin nevăzute fire de pulbere.
Şi stînca oarbă, informă, de marmoră
ţi-o voi aduce – învaţ-o tu
taina tulburătoare
a rotunjimilor albe, trandafirii.

Am să-ţi aduc deopotrivă
lacul verzui de sub munte,
să-l înveţi tăcerile rodnice, adînci,
în care argintiu săgetează
făgăduite revelaţii, cîntece, ori întrebări,
să-l înveţi să lucească, să cînte sub lună
liniştit, pur, adînc, ca ochii tăi…

Tu vei fi
şcoala frumuseţii şi a iubirii,
prin tine, bucuriile lumii le voi spori:

voi, minuni şi averi ale firii
să fiţi cuminţi, să fiţi silitoare!…

(Nevoia de cercuri, 1966)

Poem de Geo Dumitrescu
Reclame

madrigal răsturnat

Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată de piatră!…
Tot ce mi-ai dăruit sporește, urcă –
piere încet ce ți-am dat, așa cum seacă
bălțile neadânci uscate de vânt.
Mi-ai dat puțin – ți-am luat tot,
ochii mei te păstrează întreagă
și-n cana de lut a inimii mele
murmură sângele tău.
 
Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată de fum!…
Tot ce era frumos, tot ce era de preț
pe piept am luat, pe frunte, comori uriașe –
ce-a mai rămas e aproape nimic
și mai puțin încă, ce-a mai rămas,
încet, încet, tot mie-mi rămâne,
căci strâng după tine harnic, avar, bob cu bob,
ca vrabia în urma sacului rupt.
 
Ai rămas puțină, fată tristă, creangă desfrunzită!…
Ca un tâlhar sălbatic te-am prădat:
te-am jefuit de taine, de idoli,
de flori şi de lacrimi,
iar fluturele tău viu, luminos și năstrușnic,
ți l-am furat, dezgropându-l din inima ta
și lăsându-te stinsă, deșartă,
ca o veștedă crisalidă pustie.
 
Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată amară,
ca o grădină bătută de grindină!…
Lacom, înfrigurat, te-am spălat în apele mele,
te-am ales, strecurându-te ca pe un nisip aurifer –
nimic n-am scăpat printre degete:
toată pulberea ta strălucitoare
e-n mine.
 
Chiar umbra ta, să n-o cauți zadarnic,
ți-am oprit-o pe zid, la plecare,
atunci când inima mea, explodând,
te-a spulberat.
Și iată mâinile mele, privește-le:
în palma lor a rămas încrustată
urma genunchilor tăi, așa cum rămâne
pe cojile nucii urma miezului dulce…
 
Săracă ai rămas, fată tristă, fată proastă
în mine sunt toate comorile tale,
tot ce mi-ai dăruit urcă, sporește –
piere încet ce ți-am dat, așa cum seacă
bălţile neadânci uscate de vânturi…
 
Și-ți strig în fiecare noapte, răutăcios,
deschizând fereastra spre luna ce scapătă,
îți strig mereu cu mâhnire adâncă și teamă:
ai să te faci urâtă, ai să te faci puțină,
fată tristă, fată de gheață.
 ♥
 Ai să te faci urâtă, fată amară!…
 ♦
Poem de Geo Dumitrescu

iubire

Cineva hotărâse de mult

că oamenii au voie să moară…

Moarte frumoasă, nemuritoare, moarte bună,

moarte obscură, moarte grea, plină

de înțelesuri și întoarceri…

El muri tânăr. Încă tânăr. Era îndrăgostit.

Trupul i-a fost găsit împăcat, fierbinte,

adormit pe un mare zâmbet.

Asupra lui s-au găsit

mai multe bilete de tramvai

de pe traseul 8 orizontal,

o scrisoare nescrisă, din care

s-a putut afla totul,

un  certificat de stare sufletească

pe numele Clementu Ion

și o batistă curată, umedă…

Inima i se oprise, mare,

după ce izbise zadarnic în gratiile

pieptului, încercând să scape.

În ochii larg deschiși, lucea,

în locul vieții, imaginea Ei,

albastră,

căreia o rază de soare

i-adăuga suvițe blonde.

Poem de Geo Dumitrescu