Tag Archives: Carl Sandburg

Ia-mă

Ia-mă-n azur și în soare,

Ia-mă în largul mării și-n munți.

 

Când voi merge în iarba din adâncul mărilor,

                                                      singur voi merge.

Căci iată, de-acolo am venit — clorul și sarea

                     sunt oasele, sângele.

Acolo nările duc plămânilor aer. Acolo

                      oxigenul strigă să fie lăsat a intra.

Acolo în rădăcinile ierbii din adâncul mărilor,

                                                       singur voi merge.

 

Iubirea duce departe. Acolo sfârșește iubirea

Ia-mă-n azur și în soare.

 

Poem de Carl Sandburg


Părăsit

Sfâșietor, dezolant,
toată noaptea din ceața
ce stăruie-nvăluind portul,
sirena vaporului cheamă
plângând ne-ncetat;
ca un prunc părăsit,
tulburat, înecându-se-n lacrimi,
caută sânul radei
și ochii ei.

 

Poem de Carl Sandburg

 

Traducerea A. E. Baconsky


Septembrie

În septembrie

când argintul topit

picură lin

peste noaptea grădinii,

Moartea, bătrână zeflemitoare,

vine șoptindu-ți

ca un prieten delicat,

ce-și amintește de tine.

Sub trandafirii verii

când purpuriul aprins

se îngână cu-amurgul

frunzelor roșii sălbatice,

iubirea cu mâini mici

venind te atinge,

deșteaptă mii de amintiri

și delicat îți șoptește

întrebări fără răspuns.

Poem de Carl Sandburg

Traducerea A. E. Baconsky


Brâncuși

Brâncuși e un năzdrăvan; el își economisește banii de tren și călătorește fără țintă; un năzdrăvan cu bagajele gata și fără nici un orar; ei da, Brâncuși  e un năzdrăvan; el înțelege păsările și craniile atât de bine;  știe cum atârnă părul în cocul și-n cozile de pe capul femeii; de-atâta vreme le știe încât știe de unde vin și unde se duc; el pătrunde tainele primilor, celor mai vechi creatori de forme.


Să nu vorbim deocamdată cu gura prea slobodă despre Brâncuși căci deabia a pornit: nici nu poate spune încă numele locului încotro se va duce când va avea vreme și va fi gata de drum; o, Brâncuși, tu care păstrezi la soare, în preajma ușii tale, scânduri de lemn tare, așteptând ca lemnul tare să devină mai tare pentru ca mâinile tale tari să-l modeleze, cu păsările care devin cornuri, craniile care devin ouă — cât de adâncă e-n inima ta speranța că odată și-odată vei găsi un con, un ou, atât de tari încât atunci când pământul se va preface în ceață, ultimul ce va dispărea va fi un con, un ou.


Brâncuși, tu nu vei da un anunț în ziare scriindu-i lui Dumnezeu că e spre binele lui de va veni el la tine: nu vei deveni prea limbut împuindu-i urechile lui Dumnezeu cu rugăciuni;  nu vei deveni impertinent și nici familiar ca și cum Dumnezeu ți-ar fi vecinul căruia nu o dată i-ai numărat cămășile de pe frânghia de rufe; tu vei vorbi-ntotdeauna cu îndoieli și abia auzit sau vei fi tăcut ca șoarecele-ntr-un pod de biserică la ceasul când se deslănțuie orga revărsând valuri oceanice pe stâncile însorite ale țărmului. Dacă Domnul păstrează în ceruri câte un colț pentru muritorii ce se luptară aprig cu viața, atunci va fi unul și pentru tine, unul fi-va desigur și pentru tine.

Poem de Carl Sandburg

Traducerea A. E. Baconsky