Tag Archives: Aurel Dumitrașcu

Anul cel bun

— Anul în care mori e anul cel bun. L-au așteptat și alții
s-au rugat pentru el au vrut să ți-o ia înainte însă
tu ai ajuns liniștit în inima lui. Mai ales ai vrut
să petreci cu femeia. E anul cel bun! în timp ce-și
despletea părul în vagi rotocoale de fum. Aveai haine
bune chiar obiceiuri bune de a purta haine bune —
ai ales
din fiecare pe rând — în oraș ploaia zarva din dricuri.
Și n-ai mai ieșit ați surâs împreună cu vinul roșu din
căni. Pe urmă n-a mai adăugat nimeni nimic.
O fetiță oarbă
cânta la trompetă pe zid.

 

Poem de Aurel Dumitrașcu
Reclame

În peisaj ca-ntr-o carte&Orestia


Numai cuvântul nu putrezește

– Să mă fi pierdut și eu într-o dragoste nebună
sub cireșii cei negri cu cireșe albastre să fi ascuns
paginile creierului într-un submarin galben
să fi plâns. Am vorbit sau am tăcut noapte de noapte.
Secătuită de zodii venea sudalma la micul dejun:
cretinele și
marchizii spun din când în când și lucruri frumoase!
Numai provocat am trăit în fața poemului. Când mă
orbea. Să-i fi spus femeii aceste lucruri savante
ca și cum m-aș opri pe străzile romei să-i arăt
o pată de sânge pe cer undeva: „Vezi, steaua noastră”.
Ziua-n amiaza mare. Între noi bunele maniere
Pierdute-s de rost. Între noi faruri stinse.

Poem de Aurel Dumitrașcu


Tatăl nostru&Departe în poem


Copiii mei nenăscuți

− Să nu vă nașteți poeți
copiii mei nenăscuți
e destul că aveți un tată bogat
și pustiu
confundat cu pădurile fără lupi
cu mâinile turburi cu iarba
și clovnii
cu albiile fără râu
nu e bine să știți pe de rost
viața și moartea râsul și plânsul
cizma și piciorul desculț
gloria cearcănelor și războiul
neîntrerupt
zilele nu-s eșarfe
pe care ni le punem pe umeri
poeții-s prea tineri și bătrâni nu
ajung
se amăgesc că nu pierd niciodată
fiindcă nu câștigă niciodată nimic
poezia e o uimire rănită
o frânghie pe care o confunzi cu
Pământul.

 

Poem de Aurel Dumitrașcu

Sintagmele în care vine noaptea

— Noaptea cu foile ei

nu mai are probleme particulare. Un lexicon

cu lucarne din care ies pe rând aproape la întâmplare

trupul tău uneori trupul meu

biete sintagme peste care se plimbă un abur subțire. Și cât

de mult am vrut să nu mai fie moarte în casa aceasta

cât de mult. Umblam după rochia ta ca după o ediție rară

zăpăcit de cutele în care ghemuiau stropi de ploaie.

Așa am trăit: între cuvinte și carne. Nu pădurile de

mesteceni

niciodată cerneala în care poți fi un prizonier taciturn

o petală nimic din toate acestea. Noaptea doar. Ea și

trupul tău uneori trupul meu

sintagme peste care se plimbă un abur subțire.

 

Poem de Aurel Dumitrașcu

 


Mâinile care vorbesc

— Stai cu mine ca și cum ai sta de vorbă cu o
clamă din părul tău auriu. Răbdătoare. Culegi
brândușe mi le lași risipite prin casă faci pe nebuna
ești un deal pe care fumegă toamna. Două mâini
n-or să aibă mereu darul acestor cuvinte
două  mâini zic iată aburesc pe trupul tău
ca într-o fereastră.

 

Poem de Aurel Dumitrașcu