Category Archives: opinii

O școală ce trebuie făcută

„Visez o școală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăiești liniștit și cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câțiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul și toți le dau lecții. Totul trebuie învățat din afară și pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeți că au și ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Și nu vedeți că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei și ei înșiși.(Dar nici asta nu trebuie să le fie spus.)”

„Gândul Școlii, al celei unde să nu se predea nimic, mă obsedează. Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături. De aceea nici nu trebuie lecții. Chiar și unui om care te întreabă, nu ai nevoie să-i dai „lecții”. O carte pe care o scoți din bibliotecă, un Preludiu de Bach pe care-l pui seara, în liniște, sau un exemplu de seninătate intelectuală sunt mult mai educative decât o lecție. Oamenii aceia tineri văd că vrei să încorporezi o idee și încep să încorporeze și ei una. (Poate „gândul unic” de care vorbea Pârvan.)

Cred că școala asta trebuie făcută.”

Două fragmente din „Jurnalul filozofic” de Constantin Noica.

Reclame

Victor Rebengiuc face o clară radiografie a României de azi

Cum priviţi ceea ce se întâmplă acum în România?

Cu foarte multă uimire, nu-mi vine să cred că trăim ceea ce trăim. E atât de diferit de ceea ce ne închipuiam în ’89.

 

Brucan spunea că ne trebuie 20 de ani ca să ne revenim…

Ei, uite că n-a avut dreptate. 20 de ani n-au făcut decât să ne îngroape şi mai adânc. Nici măcar nu s-a schimbat nimic din mentalitatea noastră, am rămas la fel de apucători. Nu avem o filozofie a muncii, a realizării prin muncă; există o filozofie a apucării. De unde să apuci bani, repede, fără prea multă muncă. Nenorocirea e că tot cei care erau înainte sunt şi acum la putere, s-au îmbogăţit numai foşti securişti şi foşti activişti de partid. Eu de mult timp îi rog să-mi explice şi mie cum reuşeşti să intri cu pantalonii rupţi în fund în Parlament, iar peste patru ani să ieşi de-acolo miliardar. Eu, care muncesc de 54 de ani, îmi duc traiul de pe-o zi pe alta.

Fragment dintr-un interviu din ziarul Adevărul.


Cinci răspunsuri la întrebarea „de ce citim?”

Răspunsul de care mă simt cel mai apropiat, este cel al lui Gabriel Liiceanu. Citesc (cărți) de 25 de ani și nu am de gând să mă opresc vreodată.

Q


Farmecul discret al poeziei

Când eram puști de liceu, citeam numai poezie. Mi-aduc aminte că până și în pauze, pe când colegii mei mergeau la toaletă să mai tragă o țigare, sau făceau curte fetelor, sau discutau despre muzică, eu ieșeam în curtea liceului și-o luam pe străduțele din preajmă, între care frumoasa stradă a Toamnei, cu un volum de versuri în mâini, din care citeam cu pasiune. Ce-or fi zis trecătorii despre mine? Cred că exact ce ziceau colegii mei: un dus cu pluta… Mergeam cu cartea-n față ochilor, clătinându-mă ca un drogat, frecându-mi uniforma de ziduri și garduri, fericit de doza zilnică de poezie pe care mi-o înnoiam mereu. Apoi am scris multă, prea multă poezie eu însumi. Am ajuns să-mi fie silă de ea ca lăptarului de lapte. A trebuit să părăsesc zona pentru alte tentații, dar, într-un fel, nu cred că am făcut altceva decât poezie. Azi însă nu mai citesc așa, pe stradă. Mai citesc, de plictiseală, în lungile drumuri cu troleibuzul prin oraș, când cotrobăi în geantă și scot una dintre cărțile pregătite pentru cursurile de la facultate. Ce-or înțelege tipii care mi se holbează peste umăr din bucoavnele delabrate, lipite cu scoci, de la bibliotecă, citite de unul ca ei, cu bluji, cu jacă și gajică pe Jetuța? Nu știu, dar un lucru mai vreau să spun: că niciodată, niciodată nu mi-e cineva mai drag ca o fată sau un băiat pe care-i mai văd uneori, prin metrou, citind un volumaș de poezie. Nimic nu mi se pare, în lumea asta urâtă, mai mișcător, mai adevărat și  mai miraculos. Sunt momentele în care nu regret că am fost și eu, cândva, în Arcadia.

Text de Mircea Cărtărescu