Rememorare umilă

Nu știu dacă mă crede cineva dar noaptea aceea

era caldă și limpede și mănușile de pe masă încă erau

pline de somnul degetelor tale și clopoțelul

adus când afară fulguia mereu și mereu ne spunea

povești cu portocale cu pescăruși cu o fotografie

în care urma să ne așezăm unul lângă altul pe țărm

privind o corabie mică îndreptată spre noi

și s-a făcut dimineață geroasă

nu știu dacă mă crede cineva dar noaptea aceea

era caldă și limpede

Poem de Petre Stoica din volumul ,,O nuntă de cenușă”(1977)

Breath

Pleacă trenul

Când stai în tren și pleacă trenul vecin,
De ce ai impresia că ai plecat
Tu?

Primăvara și toamna
Te tot uiți pe cer, pierdut în gânduri,
Stoluri de păsări vin,
Stoluri de păsări pleacă,
De ce ai impresia că mergi tu?

Toată viața m-am uitat pe fereastră
Pironit într-un colț
De autobuz, de tren, de vapor
Hurducat de căruță
M-am uitat cum fug de mine copacii,
Oameni, orașe, continente
De ce sunt copleșit de atâtea emoții,
De ce am impresia
Că am cunoscut lumea?

Poem de Marin Sorescu din volumul Traversarea(1994)

Rain light

Dramă în parc

Poem de Geo Dumitrescu

Femeia avea ochi obosiți și buze de anilină;
îi număram indiferent degetele mâinii reci.
Era frig, târziu, minutele defilau seci
și ne privea de sus, cu capul gol, o lună plină.

Grădina publică era tristă și goală;
toamna beată își pierduse toate vanitățile.
Liceanul cu coșuri și elanuri pesimiste
se uita la cer și concepea cine știe ce poezie banală.

Mă gândeam tot mai încăpățânat la Violaine-
era atât de departe de București…
Femeia de alături se socotea totuși prezentă
și mă întreba profesional: „Mă iubești?”

Era preferabil să fi fost beat, nebun,
sau să fi avut măcar o sută de lei;
singurătatea era mai ieftină
chiar decât îmbrățișările ei…

Femeia avea ochi obosiți și buze de anilină;
aș fi putut să o sărut până dimineața-
dar ea voia bani și eu vream să fiu singur…
Era acesta un motiv pentru ca vreunul din noi
să-și ia viața?

Eram dezgustat profund, Dumnezeu să mă ierte-
liceanul plecase; luna goală zâmbea cu fantezie.
Cel puțin era liniște, femeia – bună și calmă…
… Când m-am trezit, banca era dură și eu nu mai
aveam pălărie…

Aveai părul lung până la cer

Cântecul ultimei întâlniri

Sta pieptu-mi gata să se frângă,
De suflul tot mai îngheţat.
Mănuşă pentru mâna stângă
Pe mâna dreaptă-am îmbrăcat.

Că sunt pe-o râpâ îmi păruse,
Şi treptele erau doar trei ...
"Hai, mori cu mine !" toamna-mi spuse
Dintre arțari bătrâni și tei.

"Ursitele mi-au fost haine,
Şi mă-nşelară zi de zi ..."
Răspuns-am tristă : "Şi pe mine !
Cu tine-odată voi muri."

Aceasta-i ultima cântare.
Priveam spre casa de cândva —
Din dormitor, nepăsătoare,
Feștila-n lumânări ardea.

Poem de Anna Ahmatova

Traducerea Madeleine Fortunescu