Category Archives: mari poeți
Lumină iernatică
Dacă ninge astăzi - mi-a spus ea odată - am să îmbătrânesc cu o mie de ani. Și eu n-am crezut în singurătatea lentă, mereu revenind către trupul ei înghețat, pe o roată de spaimă încet rotitoare. Eu mă roteam în jurul ei, în timpul meu, indiferent, întors cu fața lucie spre ea, - și neatent împingeam la o parte gândurile pe care nu voiam să o las să le vadă. Și când am privit pe fereastră, am avut viziunea zilei de apoi, când în preajma noastră se va fi deschis iarna. Am văzut-o rătăcind prin zăpadă. Și urmele ei strâmbe urcând spre clopotul doborât al singurătății, pândindu-i gesturile, deodată risipite. îngropate în zăpadă, în pustiu, în urât. Poem de Mircea Ivănescu
Mărior
Vreau să ne-azvârle aceeași furtună în genunchi, femeie! Viața poate să-mi sape în rărunchi, mă pot lovi și ploaia, și vremea - amândouă! de-l am, stropit în mine, sufletul tău de rouă. Ți-i trupul o grădină pe care-o știu din timpi, plină-n adânc cu cântec, plină în șold cu ghimpi în care-aș vrea să zgârii, să darm sub piele - râie, femeie risipită în noi, ca o tămâie. Zădarnic ucizi carnea și, fără preget, dai visare din visarea cea fără măruntai; zădarnic ești cetatea cu porți de fier, o mie, pe care-aș vrea s-o nărui în timp, din temelie, să trec cu arătura pe piatră, ca un plug, ce duce-n tine soare, semințe și belșug. 1921 Poem de Benjamin Fundoianu
Către seară, inima mea
Seara se-aude țipătul liliecilor. Doi cai negri saltă pe pajiște. Foșnește-arțarul roșu. Călătorului îi apare-n drum micul birt. Divin gust au vinul nou și nucile. Divin - beat clătinându-te-n asfințit crâng. Prin negru rămuriș răsună clopote-ndurerate. Picură rouă pe chip. Poem de Georg Trakl Traducerea George State
Răul
Când, zile-ntregi, mitralii prin vastul cer albastru Își șuieră scuipatul și-un Rege-și bate joc De verzi batalioane, sau roșii, ce-n dezastru Cad lângă el grămadă de-ncins, de aprig foc; Când o demență cruntă ucide iar și iară, Făcând din mii de oameni un maldăr fumegând; - Bieți morți! în bucuria, în iarba ta, în vară, Natură ce-i făcuseși în felul tău preasfânt!... – - Un Dumnezeu există, ce râde la altare, Printre potire de-aur și-n al tămâiei fum Și-adorme-n osanele, blând legănat de-acum; Și-i treaz din nou, când mame, înfricoșate tare, Plângând sub vechi și negre bonete,-i dau un ban, Scos din batista-n care strâns l-au legat în van! Poem de Arthur Rimbaud Traducere Mihail Nemeș
Și mările ne poartă acum mai departe (XIV)
Ioana Maria au fost nopți când m-am gândit tot timpul la tine și alături de mine a stat pasărea rece a morții; sau alteori, pasărea necunoscută care aduce pe aripile ei, nebunia. În astfel de nopți Ioana Maria eu am stat față în față cu marile întâmplări ale lumii cu moartea, cu nebunia nopți în care m-am gândit la tine Ioana Maria și am fost singur și gol în lumina dureroasă a lunii care de pe cer îmi sugea sângele picătură cu picătură și mă lăsa zorilor palid, pierdut. În diminețile următoare tu mă vedeai cum veneam la suprafața zilei ca din străfunduri oceanice și uitându-te la mine, spuneai: ești palid. Da Ioana Maria, eram palid și de câte ori am să mă gândesc la tine am să fiu palid toată viața mea. Poem de Geo Bogza
Să ne mărturisim
Și citim undeva cum o fată tristă se întoarce într-un sfârșit de dup-amiază cu soare căzut acasă, și citește o carte foarte frumoasă în care alunecă, asemenea constelațiilor, înțelesuri fără să se mai suprapună vorbelor. Cartea aceea despre care se spune aici am citit-o și eu - și pot face acuma, cu amintirile despre ea un joc de cuvinte hieratice, ca și cu piesele unui joc oriental, pe care să le împing mereu către margine. Și eu pot face o tristețe de seară despre care apoi să povestesc, și eu pot face o nuvelă despre serile singuratice ale unei fete amețite de remușcările albe ale poemelor, și eu cred că știu să vorbesc despre spaimele ca niște păianjeni urcându-mi pe mâini, pe față, și eu... Poem de Mircea Ivănescu
Adesea cerul se dezvăluie noaptea
Mondal este parizian Din vechea rasă a bastarzilor E singur slab sărac Se vede cât de colo c-abia își duce viața N-are nimic cu nimeni nici cu dușmanii lui Îl lasă rufăria Pereții casei se jupoaie Inima-i slăbește Ochii lui și-au pierdut strălucirea E prea târziu să mai aibă păreri Nici somnul și nici vara nu-i mai sunt de folos Nu-i stă gândul la moarte Pe câmpul răvășit Nici bun nici rău Rădăcinile gemetelor Au putrezit Și iarba-i culcată Strivită îngrămădită Ca niște cărți Funebrii toporași sună a os Și a înțepeneală ca buzele livide Broaștele șanțurilor astupate Mâinile care se deschid sunt prinse De tremurul ușor al mâlului Sub vântul ca mahonul Nervii Sub vinele umflate ale ploii enorme Pământul nămolos Sub sorele surd Inima Mărețe hamurile grele Ale vremii rele de fiecare zi Sigură de drumul ei printre oameni Atâta jale Atâta sfidare Și totuși pe pământ sunt râsete Aplaudând făgăduieli de sânge tânar Fără de amintiri Făgăduieli de soare proaspăt La picioarele ultimilor metereze Ce vin se-alipească zilei Cu totul de neînțeles Devreme ce Mondal fecior a tot ce vrei și a mai nimic E singur nu are nimic nu vrea nimic Nici măcar să-și înfrunte dușmanii. Poem de Paul Éluard Traducerea Virgil Teodorescu
Profeție
Cum nu mai sunt tânăr în viaţa asta
şi-mi pare că nu mai sunt
atâtea plăceri după care să tânjesc
Ce fericire să fii liber
să scrii despre maşini şi războaie, adevărurile epocilor,
să arunci vechi şi inutile
cravate şi pantaloni care nu ţi se potrivesc.
9 ianuarie 1985
Poem de Allen Ginsberg
Traducerea Domnica Drumea