The Clocks of the Dead

Lumină iernatică

Dacă ninge astăzi - mi-a spus ea odată -
am să îmbătrânesc cu o mie de ani. Și eu
n-am crezut în singurătatea lentă, mereu
revenind către trupul ei înghețat, pe o roată

de spaimă încet rotitoare. Eu mă roteam
în jurul ei, în timpul meu, indiferent,
întors cu fața lucie spre ea, - și neatent
împingeam la o parte gândurile pe care nu voiam

să o las să le vadă. Și când am privit pe fereastră,
am avut viziunea zilei de apoi, când în preajma noastră
se va fi deschis iarna. Am văzut-o rătăcind prin zăpadă.

Și urmele ei strâmbe urcând spre clopotul doborât
al singurătății, pândindu-i gesturile, deodată
risipite. îngropate în zăpadă, în pustiu, în urât.

Poem de Mircea Ivănescu

Publicitate

Mărior

Vreau să ne-azvârle aceeași furtună în genunchi,

femeie! Viața poate să-mi sape în rărunchi,

mă pot lovi și ploaia, și vremea - amândouă!

de-l am, stropit în mine, sufletul tău de rouă.

Ți-i trupul o grădină pe care-o știu din timpi,

plină-n adânc cu cântec, plină în șold cu ghimpi

în care-aș vrea să zgârii, să darm sub piele - râie,

femeie risipită în noi, ca o tămâie.

Zădarnic ucizi carnea și, fără preget, dai

visare din visarea cea fără măruntai;

zădarnic ești cetatea cu porți de fier, o mie,

pe care-aș vrea s-o nărui în timp, din temelie,

să trec cu arătura pe piatră, ca un plug,

ce duce-n tine soare, semințe și belșug.


1921


Poem de Benjamin Fundoianu

This Be The Verse

Către seară, inima mea

Seara se-aude țipătul liliecilor.
Doi cai negri saltă pe pajiște.
Foșnește-arțarul roșu.
Călătorului îi apare-n drum micul birt.
Divin gust au vinul nou și nucile.
Divin - beat clătinându-te-n asfințit crâng.
Prin negru rămuriș răsună clopote-ndurerate.
Picură rouă pe chip.

Poem de Georg Trakl
Traducerea George State

Răul

Când, zile-ntregi, mitralii prin vastul cer albastru
Își șuieră scuipatul și-un Rege-și bate joc
De verzi batalioane, sau roșii, ce-n dezastru
Cad lângă el grămadă de-ncins, de aprig foc;

Când o demență cruntă ucide iar și iară,
Făcând din mii de oameni un maldăr fumegând;
- Bieți morți! în bucuria, în iarba ta, în vară,
Natură ce-i făcuseși în felul tău preasfânt!... –

- Un Dumnezeu există, ce râde la altare,
Printre potire de-aur și-n al tămâiei fum
Și-adorme-n osanele, blând legănat de-acum;

Și-i treaz din nou, când mame, înfricoșate tare,
Plângând sub vechi și negre bonete,-i dau un ban,
Scos din batista-n care strâns l-au legat în van!

Poem de Arthur Rimbaud
Traducere Mihail Nemeș

Și mările ne poartă acum mai departe (XIV)

Ioana Maria au fost nopți
când m-am gândit tot timpul la tine
și alături de mine a stat
pasărea rece a morții;
sau alteori,
pasărea necunoscută
care aduce pe aripile ei, nebunia.

În astfel de nopți Ioana Maria
eu am stat față în față
cu marile întâmplări ale lumii
cu moartea, cu nebunia
nopți în care m-am gândit la tine Ioana Maria
și am fost singur și gol în lumina dureroasă a lunii
care de pe cer îmi sugea sângele picătură cu picătură
și mă lăsa zorilor palid, pierdut.

În diminețile următoare tu mă vedeai
cum veneam la suprafața zilei
ca din străfunduri oceanice
și uitându-te la mine, spuneai: ești palid.

Da Ioana Maria, eram palid
și de câte ori am să mă gândesc la tine am să fiu palid
toată viața mea.


Poem de Geo Bogza

Să ne mărturisim

Și citim undeva cum o fată tristă se întoarce
într-un sfârșit de dup-amiază cu soare căzut
acasă, și citește o carte foarte frumoasă în care
alunecă, asemenea constelațiilor, înțelesuri fără 
să se mai suprapună vorbelor. Cartea aceea
despre care se spune aici am citit-o și eu -
și pot face acuma, cu amintirile despre ea
un joc de cuvinte hieratice, ca și cu piesele
unui joc oriental, pe care să le împing mereu către margine.
Și eu pot face o tristețe de seară despre care apoi
să povestesc, și eu pot face o nuvelă
despre serile singuratice ale unei fete amețite
de remușcările albe ale poemelor, și eu cred
că știu să vorbesc despre spaimele ca niște păianjeni
urcându-mi pe mâini, pe față, și eu...

Poem de Mircea Ivănescu

Adesea cerul se dezvăluie noaptea

Mondal este parizian
Din vechea rasă a bastarzilor
E singur slab sărac
Se vede cât de colo c-abia își duce viața
N-are nimic cu nimeni nici cu dușmanii lui
Îl lasă rufăria
Pereții casei se jupoaie
Inima-i slăbește
Ochii lui și-au pierdut strălucirea
E prea târziu să mai aibă păreri
Nici somnul și nici vara nu-i mai sunt de folos
Nu-i stă gândul la moarte

Pe câmpul răvășit
Nici bun nici rău
Rădăcinile gemetelor
Au putrezit
Și iarba-i culcată
Strivită îngrămădită
Ca niște cărți
Funebrii toporași sună a os
Și a înțepeneală ca buzele livide
Broaștele șanțurilor astupate
Mâinile care se deschid sunt prinse
De tremurul ușor al mâlului
Sub vântul ca mahonul
Nervii
Sub vinele umflate ale ploii enorme
Pământul nămolos
Sub sorele surd
Inima

Mărețe hamurile grele
Ale vremii rele de fiecare zi
Sigură de drumul ei printre oameni

Atâta jale
Atâta sfidare
Și totuși pe pământ sunt râsete
Aplaudând făgăduieli de sânge tânar
Fără de amintiri
Făgăduieli de soare proaspăt
La picioarele ultimilor metereze
Ce vin se-alipească zilei
Cu totul de neînțeles

Devreme ce Mondal fecior a tot ce vrei și a mai nimic
E singur nu are nimic nu vrea nimic
Nici măcar să-și înfrunte dușmanii.

Poem de Paul Éluard

Traducerea Virgil Teodorescu

Profeție

Cum nu mai sunt tânăr în viaţa asta
şi-mi pare că nu mai sunt
atâtea plăceri după care să tânjesc
Ce fericire să fii liber
să scrii despre maşini şi războaie, adevărurile epocilor,
să arunci vechi şi inutile
cravate şi pantaloni care nu ţi se potrivesc.

9 ianuarie 1985

Poem de Allen Ginsberg

Traducerea Domnica Drumea