Cântecul ultimei întâlniri

Sta pieptu-mi gata să se frângă,
De suflul tot mai îngheţat.
Mănuşă pentru mâna stângă
Pe mâna dreaptă-am îmbrăcat.

Că sunt pe-o râpâ îmi păruse,
Şi treptele erau doar trei ...
"Hai, mori cu mine !" toamna-mi spuse
Dintre arțari bătrâni și tei.

"Ursitele mi-au fost haine,
Şi mă-nşelară zi de zi ..."
Răspuns-am tristă : "Şi pe mine !
Cu tine-odată voi muri."

Aceasta-i ultima cântare.
Priveam spre casa de cândva —
Din dormitor, nepăsătoare,
Feștila-n lumânări ardea.

Poem de Anna Ahmatova

Traducerea Madeleine Fortunescu

Reclame

Mopete și timpul pierdut

Școala frumuseții

Tu vei fi
şcoala frumuseţii şi a iubirii —
prin tine, bucuriile lumii le voi spori:
uite, îţi încredinţez aceşti fluturi,
o mie de fluturi tineri, frumoşi —
ia-i şi învaţă-i să zboare,
bănuit să zboare, în calde furtuni de culori,
în furtuni de culori neştiute, subţiri,
mereu schimbătoare şi pure,
învaţă-i să zboare precum
freamătul fin al genelor tale
pe obrazul meu ars, de argilă.

Un pui de panteră am să-ţi aduc,
să-l înveţi
neprihănita, leneşa pîndă felină,
spaimele crude, întunecoase, ale pădurii,
să-l înveţi iscusinţa de-a ucide cu graţie
îndelung alintindu-şi prada, fosforescent.

Am să-ţi aduc apoi corcoduşul, laleaua,
să-i înveţi să-nflorească
iubindu-se prin nevăzute fire de pulbere.
Şi stînca oarbă, informă, de marmoră
ţi-o voi aduce – învaţ-o tu
taina tulburătoare
a rotunjimilor albe, trandafirii.

Am să-ţi aduc deopotrivă
lacul verzui de sub munte,
să-l înveţi tăcerile rodnice, adînci,
în care argintiu săgetează
făgăduite revelaţii, cîntece, ori întrebări,
să-l înveţi să lucească, să cînte sub lună
liniştit, pur, adînc, ca ochii tăi…

Tu vei fi
şcoala frumuseţii şi a iubirii,
prin tine, bucuriile lumii le voi spori:

voi, minuni şi averi ale firii
să fiţi cuminţi, să fiţi silitoare!…

(Nevoia de cercuri, 1966)

Poem de Geo Dumitrescu

Poema finală

Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu știe nimeni,
Ascuns în pivnița adânca, fără a spune un cuvânt.
Singur să fumez acolo, neștiut de nimeni,
Altfel, e greu pe pământ…

Pe stradă urle viața și moartea,
Și plângă poeții poema lor vană…
Știu…

Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis —
Plumb, și furtună, pustiu,
Finis…
Istoria contemporană…
E timpul… toți nervii mă dor…
O, vino odată, măreț viitor!

Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu știe nimeni,
Mâhnit de crimele burgheze fără a spune un cuvânt,
Singur să mă pierd în lume, neștiut de nimeni,
Altfel, e greu pe pământ…

 

Poem de George Bacovia

Arca

Furtuna de primăvară-a răscolit

umbrela salciei,

în vârtejul de aprilie

s-a prins de crengile grădinii vălul

de aur ce-mi ascunde morții,

câinii mei credincioși, bătrânele

slugi — câți de atunci

(când salcia era blondă și eu cu praștia

îi retezam inelele) s-au prăbușit,

de vii, în trapă. Sigur, vijelia

i-o aduna sub vechiul, cunoscutul

acoperiș, departe însă, mai departe

de-acest pământ mușcat de fulger,

unde sânge și var tot clocotesc în urma

tălpii de om. În cuhnie aburește

polonicul, scoica lui cu lungi reflexe

chipuri osoase concentrează, boturi

mult ascuțite, și-n final magnolia

îl ocrotește când o suflă vântul. Vijelia

de primăvară arca mi-o lovește c-un lătrat

de devotament, o, pierduților!

 

Poem de Eugenio Montale

Traducerea Ilie Constantin

Anul cel bun

— Anul în care mori e anul cel bun. L-au așteptat și alții

s-au rugat pentru el au vrut să ți-o ia înainte însă

tu ai ajuns liniștit în inima lui. Mai ales ai vrut

să petreci cu femeia. E anul cel bun! în timp ce-și

despletea părul în vagi rotocoale de fum. Aveai haine

bune chiar obiceiuri bune de a purta haine bune —

ai ales

din fiecare pe rând — în oraș ploaia zarva din dricuri.

Și n-ai mai ieșit ați surâs împreună cu vinul roșu din

căni. Pe urmă n-a mai adăugat nimeni nimic.

O fetiță oarbă

cânta la trompetă pe zid.

 

Poem de Aurel Dumitrașcu

În toamna aceea

Era toamnă
Erau şi nişte castani
Şi o bancă.

Eu şedeam
Eram palid şi poate frumos
Şi mă gândeam.

Atunci s-a oprit un tramvai
S-a dat jos o femeie
Dar era îmbrăcată foarte bine
Era deci o cucoană.

Tramvaiul a plecat
Strada rămăsese goală
Atunci femeia s-a aplecat
Şi-a ridicat încet rochia
Până la genunchi
Şi pe urmă mai sus
Foarte sus.

Avea nişte pulpe rotunde, frumoase
Şi ciorapi eleganţi de mătasă
A stat mult până şi i-a potrivit;
Eu o priveam pierdut de pe bancă
Şi cineva plângea, agoniza, murea în mine
Încât femeia s-a ridicat
Şi m-a văzut.

Era o femeie albă, frumoasă
Dar obrazul i s-a făcut deodată roşu
Şi eu simţeam cum mă înroşesc;
Femeia a plecat repede
Avea o rochie albastră care flutura în urmă
Eu am rămas mai departe pe bancă,
Sub castani.

Şi a mai venit un tramvai
Din el a coborât altă lume
Femei şi fete frumoase.

Şi eu şedeam mai departe pe bancă
Şi mă gândeam
La mine
La sinucidere,
Era toamnă
Şi mai erau şi nişte castani.


Poem de Geo Bogza