Category Archives: love story

Petra

 

nu știu în ce măsură poate aprecia un copil
frumusețea unei femei
dar nu cred că aveam mai mult de cinci ani
când am devenit fascinat de una dintre mătușile mele
am fost puternic influențat de filmele alb-negru
pe care le vedem la televizor fără să înțeleg nimic
totuși atras de actrițele ce semănau cu niște păpuși
tocmai scoase din cutie
așa era și tanti petra parcă ieșită din spatele ecranului
nici părul ei complet alb nu era un motiv să nu o admir
la șaizeci de ani femeia asta nu mi se părea cu nimic
mai prejos decât marilyn ori greta
de câte ori venea în vizită mă așezam într-un loc
de unde o priveam cu atenție nici prea departe însă
nici de foarte aproape eram într-o mare măsură intimidat
când mi-am făcut curaj am întrebat-o când o să apără
în filmele de la tv și nu mi-a zis nimic doar a zâmbit
nu ai fi zis că locuia în ferentari și că era casnică
de când s-a măritat cu gheorghe g. gheorghe
maistru tipograf la combinatul poligrafic de la casa scânteii
viața ei tihnită cu bărbatul care o diviniza
programul ei zilnic care începea cu gimnastica de dimineață
și continua cu o curățenie temeinică a casei și a curții
astea să fi fost o parte dintre secretele frumuseții ei
rujul a cărui nuanță de roșu nu contrasta niciodată cu hainele
ce îi veneau perfect și cu accesoriile foarte bine alese
rochiile ei de vară erau întotdeauna cu picățele albe
de diferite dimensiuni pe incredibile nuanțe de albastru
părul mereu cu bucle perfecte ce sfidau vântul


dincolo de neobișnuita ei frumusețe poate că purta cu ea
ceva rece izvorât din neîmplinirea de nu fi avut măcar un copil
iar când soțul i s-a dus totul în făptura ei s-a spulberat
o bătrână cu ochii pierduți și des înlăcrimați
(am scris rândurile acestea nu din teama de a uita)

de George Floarea


Podul Cotroceni

În apa galbenă a Dâmboviței m-am privit.

Era, cred, toamnă și mă credeam student.

Credeam că te iubesc, că ești nebună

De mine.

*

Eram așa cum sunt: gălbui, nedefinit.

Orașul tot se urinează-n mine.

Dar nu îmi pasă.

*

Ai vrut să mori. Am vrut

Să simt cum mâna

Mi se desprinde și plutește peste case. Și că rămâne

O mână galbenă în loc.

*

În apa Dâmboviței m-am privit.

Ce dacă era toamnă! Ce dacă aveam frunze

De soc și de arțar pe față!

Poem de Alexandru Mușina.


Pe balcon

 

Stau amândouă și priveau cum zboară rândunele:
Una cu păr de smoală și pală, iar cealaltă
Cu părul blond și roză, și-n voaluri laolaltă,
Ce unduiau ca norii, făcând una cu ele.
*
Și leneșe amândouă, ca niște asfodele,
În timp ce luna moale se înălța rotundă,
Sorbeau prelung a serii emoție profundă
Și fericirea tristă a inimii fidele.
*
Cu brațele lipite de taliile suple,
– Cuplu ciudat, cu milă față de alte cuple –
Visau junele dame, stând în balcon ca-n ramă.
*
Și-n spate, în alcova scăldată-n lux și sumbră,
Emfatic, cu aspectul de tron de melodramă,
Plin de miresme, Patul stă desfăcut în umbră.
*
Poem de Paul Verlaine ( din ciclul „ Les amies – Scène d’amour sapphique”)
Traducerea  Gabriel Pârvan


Annabel Lee

De demult s-a-ntâmplat, de demult…  Era

Lângă-o mare cu ape-argintii,

O fecioară trăia, și poate c-o știți,

O fecioară, Annabel Lee;

Și trăia doar c-un gând — s-o iubesc mereu,

Și trăia — ca să mă poată iubi.


Eu — un copil — și ea un copil,

Lângă o mare cu ape-argintii,

Ne iubeam ca un cântec mai presus de iubire —

Ca un cântec — Annabel Lee;

Și priveau pizmuind preacurata iubire,

Chiar serafii de sus, din tării.


Și așa s-a-ntâmplat că-ntr-o zi, demult,

Lângă marea cu ape-argintii

Un vânt de pustiu s-a iscat dintr-un nor,

Înghețând-o pe Annabel Lee;

Măritele-i neamuri au dus-o departe,

Departe de mine, spre miazăzi,

Și-au închis-o în mormântul de piatră,

Lângă-o mare cu ape-argintii.


Chiar serafii, nicicând fericiți ca noi,

Pizmuindu-ne priveau din tării —

Da, așa s-a-ntâmplat (și cu toții o știu

Lângă marea cu ape-argintii)

Că-ntr-o noapte un vânt se-abătu, geros

Înghețând, ucigând pe Annabel Lee.


Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea

Celor mai bătrâni dintre noi, doi copii —

Celor mai înțelepți decât noi, doi copii —

Și nici îngerii de sus, din tării,

Nici demonii din funduri de-ocean

N-au să poată vreodată visul meu despărți

De-al frumoasei Annabel Lee.


Și prin noapte, urcând, luna-mi pare un gând

Al fecioarei Annabel Lee;

Și din ochi stelari eu văd ochii ei mari,

Ai frumoasei Annabel Lee;

Și în fluxu-nnoptat lângă ea stau culcat,

Lângă draga, iubita, logodnica mea,

În mormântul din țărmuri pustii,

Lângă țărmuri cu valuri pustii.

Poem de Edgar Allan Poe

Traducerea Mihu Dragomir


Fotografii din 2009 (februarie)

Pe 14 februarie 2009, Teatrul Masca a dat o frumoasă reprezentație la metrou (Stația Unirii II). Eram în sesiune și  aveam examen în acea zi, m-am oprit totuși câteva minute să-i admir pe acești minunați artiști.


Vis pentru iarnă

Arthur Rimbaud
Vom merge, iarna, într-un mic roz vagon, cu perne
Albastre. Pentru noi
Un rai va fi. Săruturi nebune vor așterne
Cuiburi în colțuri moi.

Tu vei închide ochii, ca ale serii umbre
Să nu le vezi rânjind
La geam, aceste rele sluțenii, nații sumbre
De draci și lupi, cu jind.

Apoi ceva simți-vei că-ți zgârâie obrazul…
Un mic sărut zburdalnic, ca un păianjen, treazul,
Îți va fugi pe gât…

„Hai caută”, vei spune, cu capul dat pe spate,
Și-un timp vom vrea să prindem această vietate
– Ce umblă, umblă atât…

Poem de Arthur Rimbaud

În tren, la 7 octombrie 1870

Traducerea Mihail Nemeș


The Dreamers – cartea și filmul

Recunosc că a fost pentru prima dată când am văzut o ecranizare și după aceea am citit și cartea. E vorba de filmul „The dreamers” al reputatului regizor Bernardo Bertolucci și cartea cu același nume a scriitorului Gilbert Adair. Și e tot prima dată când apreciez mai mult un film decât cartea după care a fost realizat. De fapt așa cum mărturisește chiar autorul cărții în postfața acesteia, filmul a avut ca punct de pornire o carte care se numea „The holy innocents” dar de care nu era mulțumit și a refuzat o bună perioadă de timp ecranizarea ei. Însă nu a putut rezista ofertei lui Bertolucci pe care îl admira, acesta propunându-i să scrie și scenariul filmului. Așa că „The dreamers” cartea a apărut ca un rezultat al lucrului la scenariul pentru film. Pentru mine, care am văzut filmul înainte, tocmai senzația asta mi-a creat-o, că citesc scenariul filmului. Adair propabil că a înțeles și el acest aspect și a schimbat radical finalul poveștii, acest final fiind de fapt singurul lucru care dă farmec cărții din punctul meu de vedere.

Consider că Bertolucci a făcut o treabă foarte bună cu acest film, o poveste ca asta este mult mai bine spusă cu mijloacele cinematografiei. Adair nu mi se pare deloc un  scriitor cu un stil aparte, mai degrabă cu un stil direct, chiar simplist, se vede în scrisul său o corectitudine specifică unui gazetar. Filmul lui Bertolucci are o expresie artistică fină, cadrele sunt bine prelucrate și curg firesc. Povestea astfel redată te captează, personajele te prind în jocul lor.

Ce aș mai putea spune, decât să citiți cartea și să vedeți filmul sau invers, oricum să aveți argumente pentru a mă contrazice sau nu.