Mondal este parizian Din vechea rasă a bastarzilor E singur slab sărac Se vede cât de colo c-abia își duce viața N-are nimic cu nimeni nici cu dușmanii lui Îl lasă rufăria Pereții casei se jupoaie Inima-i slăbește Ochii lui și-au pierdut strălucirea E prea târziu să mai aibă păreri Nici somnul și nici vara nu-i mai sunt de folos Nu-i stă gândul la moarte Pe câmpul răvășit Nici bun nici rău Rădăcinile gemetelor Au putrezit Și iarba-i culcată Strivită îngrămădită Ca niște cărți Funebrii toporași sună a os Și a înțepeneală ca buzele livide Broaștele șanțurilor astupate Mâinile care se deschid sunt prinse De tremurul ușor al mâlului Sub vântul ca mahonul Nervii Sub vinele umflate ale ploii enorme Pământul nămolos Sub sorele surd Inima Mărețe hamurile grele Ale vremii rele de fiecare zi Sigură de drumul ei printre oameni Atâta jale Atâta sfidare Și totuși pe pământ sunt râsete Aplaudând făgăduieli de sânge tânar Fără de amintiri Făgăduieli de soare proaspăt La picioarele ultimilor metereze Ce vin se-alipească zilei Cu totul de neînțeles Devreme ce Mondal fecior a tot ce vrei și a mai nimic E singur nu are nimic nu vrea nimic Nici măcar să-și înfrunte dușmanii. Poem de Paul Éluard Traducerea Virgil Teodorescu
19/09/2021
Lasă un răspuns