Dramă în parc

Poem de Geo Dumitrescu

Femeia avea ochi obosiți și buze de anilină;
îi număram indiferent degetele mâinii reci.
Era frig, târziu, minutele defilau seci
și ne privea de sus, cu capul gol, o lună plină.

Grădina publică era tristă și goală;
toamna beată își pierduse toate vanitățile.
Liceanul cu coșuri și elanuri pesimiste
se uita la cer și concepea cine știe ce poezie banală.

Mă gândeam tot mai încăpățânat la Violaine-
era atât de departe de București…
Femeia de alături se socotea totuși prezentă
și mă întreba profesional: „Mă iubești?”

Era preferabil să fi fost beat, nebun,
sau să fi avut măcar o sută de lei;
singurătatea era mai ieftină
chiar decât îmbrățișările ei…

Femeia avea ochi obosiți și buze de anilină;
aș fi putut să o sărut până dimineața-
dar ea voia bani și eu vream să fiu singur…
Era acesta un motiv pentru ca vreunul din noi
să-și ia viața?

Eram dezgustat profund, Dumnezeu să mă ierte-
liceanul plecase; luna goală zâmbea cu fantezie.
Cel puțin era liniște, femeia – bună și calmă…
… Când m-am trezit, banca era dură și eu nu mai
aveam pălărie…

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: