Închinare

Tata a murit acum doi ani, într-un spital
al bătrânilor fără pământ,
fără dinți, fără iluzii.
Suferea de frigul cel mai cumplit,
boală socială – refuz organic
de adaptare la frigul lumii.
La morgă l-am văzut gol,
uscat ca o miriște.
Zburau împrejur
ciorile, corbii câmpurilor, când totul
a fost cules.
Când pustiul se face atât de pur,
încât se unește cu cerul.
Și nici
Dumnezeu nu-i
acolo, să facă dreptate.
Moartea era singura întâmplare miloasă
cu el, în ultima vreme.
Și nici drumul subțire măcar,
să ducă acolo unde trona
domnul nostru părinte, robul muncilor
patru-anotimpuri
Mă rog de mâinile sale rădăcinoase, grele, cu vine umflate de materii exacte: încrucișați-vă blând, sfinte mâini ostenite de viață.
Pământul va fi sau nu va fi
arat, semănat, secerat îndurați-vă
uitarea, indiferența.
Nimeni nu merită,
la sfârșitul istoriei
zbaterea.
Frigul celui din urmă țăran.
 
Poem de Florența Albu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: