Un poem de Mariana Marin

Elegie XVIII
La sfârșit rămâne doar spaima
și acel sentiment de pustietoare siguranță,
— a limitelor,
dintre un măr putred  și unul sănătos.
Dacă întind mâna,
aș putea avea certitudinea existenței mele
între fotoliul nichelat și fereastră.
Dacă îmi biciui conștiința,
ar putea să iasă și un lucru bun,
— un pumn de cenușă aromată și scânteietoare,
care va pleca din nou în lume…

 

Dar nimeni nu apropie fotoliul nichelat de fereastră.
Știu: pământul nu primește decât carnea crudă,
care nu va mai pleca niciodată în lume, la fel…
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: