Infinitul

Întotdeauna mi-a fost drag colnicul

acesta singuratic și perdeaua

de tufe nalte ce răpesc privirii

o bună parte a zării depărtate.

Dar stând aici și preajma contemplând-o,

creează mintea-mi, dincolo de-această

îngrăditură, nesfârșite spații,

și supraomenești tăceri, și-o pace

atât de adâncă și de vastă,

că-aproape inima se-nfricoșează.

Și ascultând prin aceste tufe

foșnește vântul, eu pun față-n față

tăcerea nesfârșită cu-acest freamăt;

și, iată, mi-amintesc de veșnicie,

de toate anotimpurile moarte,

de cel prezent și viu, și a lui larmă.

Și astfel în nemărginirea-aceasta

gândirea mea se-neacă: scufundarea

mi-i dulce-n astă nesfârșită mare.

Poem de Giacomo Leopardi

Traducerea Lascăr Sebastian

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: