Poezie persană – Parvin(1906-1941)

Parvin Etesami este cea mai de seamă poetă persană a timpurilor moderne. Spirit sensibil, a scris poezii de factură modernă cu o tematică socială și morală. În gazeluri și masnaviuri a pus în versuri vocabularul simplu al omului de rând. Este și astăzi o poetă foarte apreciată în Iran.

Născută la Tabriz, a trăit și studiat la Teheran(American Girls College și Iran Bethel), devenind o bună cunoscătoare a limbii arabe și a literaturii persane. În scurta sa viață(35 de ani) publicat un singur Diwan(carte de poezie). În 1941, la scurt timp după moartea sa, unul dintre frații săi a dat spre publicare o nouă ediție a cărții sale(209 poeme).

Ața și acul

În mâna unei gospodine

un ac spunea acestea aței:

„O, haimana fără picioare

și fără cap, pe unde umbli?

Eu merg și cos rupturi, într-una,

și unde-ajung, de ce, din urmă,

te ții ca scaiul după mine?”

Surâse ața: „Pretutindeni

eu te urmez, căci fără mine

cum ai putea să coși tu, singur?

Orice ruptură cât de mică

cu mine doar se întregește —

de ce ascunzi ce vede-o lume?

Pe urma pașilor tăi, pururi

eu mă târăsc, de ce vrei oare,

să mă înlături de pe cale?

De ochiul tău dacă-ntr-o seară

mă voi ascunde, ce faci ziua?

Căci unde-i ac, dar nu e ață,

nu coși cu lauda-ngroșată.

Te vezi în ochiu-ți doar pe tine,

și nu mă mai zărești pe mine —

dar ce te faci, când te privește,

cu mii de ochi, întreaga lume?

Sunt slabă și neputincioasă,

dar fără mine, ac puternic,

nu poți să faci o-mpunsătură!”

Traducerea George Dan

Poezie persană – Iradgi(1874-1926)

 Prințul Iradgi primește o educație aleasă, învățând mai multe limbi: arabă, turcă, franceză și rusă. A studiat la Tabriz și la vârsta de 19 ani a fost numit „starostele” poeților de la curte. Refuză să dedice ode majestăților sale  mulțumindu-se cu o carieră de funcționar. Sub influența culturii occidentale, scrie poezii într-un stil simplu și pe un ton familiar, adesea plin de umor. Condiția femeii atât de oprimate în Orientul islamic și feudal i-a inspirat versuri emoționante, foarte gustate de iranieni.

Epitaful lui Iradgi

Voi, frumoase ale lumii noastre,

sau frumoase din adâncul vremii,

care veți veni în lumea noastră —

cel ce doarme în pământu-acesta

e Iradgi, Iradgi cu limba dulce.

Dragostea mi-a fost lumina vieții,

și-astăzi Cripta Dragostei mi-i criptă.

Eu, comoara vieții-am risipit-o

cu femei, și vinuri, și petreceri.

De oricine-i blândă și nurlie,

și-astăzi mortul-viu se-ndrăgostește!

Sunt acela care-o viață-ntreagă

lângă voi am petrecut nopți albe.

Dezbrăcat de haina pământeană,

totuși, eu rămân sub pașii voștri:

deși sub pământ îmi este casa,

totuși, ochiul meu vă urmărește.

Stați pe-acest mormânt o clipă, două

și pășiți prin pulberile mele!

Când și când să v-amintiți de mine

și să-mi faceți inima să râdă,

inima din inima țărânii!…

Traducerea George Dan

Poezie persană – Saeb (1607-1670)

S-a născut la Esfahan, într-o familie de negustori din Tabriz. După studii, debutează ca poet, fiind solicitat la curtea Safavizilor de către șahul Abbas I. În 1658 a plecat în India, la curtea marelui Moghol șah Dgiahan. Spre sfârșitul vieții s-a întors în țara sa și a fost primit la curtea șahului  Abass al II-lea, care l-a numit „principele poeților”. Maestru de gazeluri, a fost prea puțin apreciat în Iran, în schimb s-a bucurat de o mare reputație în India și Turcia. Rămâne cel mai strălucit poet al literaturii persane postclasice.

Lumânarea viitorimii

Dacă de la bunurile lumii

ce te leagă, inima-ți vei smulge —

ți-ai și aruncat dăsagii-atuncea

către însăși ținta vieții tale.

Dacă, darnic, părăsești ospățul

pământean, pornindu-te spre moarte,

cată să rămâi în amintire

lumânare-arzând viitorimii.

De pe-acum cu lumea te împacă,

nu-i nevoie-n ziua judecății

să te rușinezi de rele fapte.

Cerurile îți vor sta sub ceafă,

dacă din a dragostei lumină

inima îți va rămâne verde.

Fiecare fir plăpând de iarbă

laude îți va aduce-n foșnet,

de-ai să fii izvor de rodnicie.

Dacă precum stele, avea-vei

noapte albă, ai să fii la față

luminos ca stelele frumoase.

Traducerea George Dan

Poezie persană – Hafez (1325-1389)

Hage Samsuddin Mohammed Hafez sau Hafiz este cel mai mare poet al Iranului și unul dintre marii lirici ai omenirii. S-a născut în Șiraz, prin anul 1325 și a murit în 1389. Mausoleul său, aproape de cel al lui Saadi, este un loc de pelerinaj. Din fragedă copilărie, a dovedit o uimitoare memorie, devenind un hafez, adică un discipol care știa pe de rost Coranul. A început să scrie de tânăr, și numele său a căpătat repede faimă în tot Orientul islamic.

Inspirându-se din hedonismul catrenelor lui Omar Khayyam, din lirismul lui Saadi și sufismul  lui Moulavi, a îmbinat gazelul de dragoste cu cel filozofic, realizând astfel, într-un stil nou și unitar, cele peste 500 de gazeluri scrise în cea mai curată limbă persană, nedepășită până astăzi de niciun poet. Supranumit „Limba tainei”, acest geniu al Iranului cântă în romanțele sale dragostea și vinul(simboluri ale extazului sufist). Metaforele sale sunt simboluri: roza este iubita  și filomelul este iubitul care căntă, chinuit de ghimpii dragostei;  magul din tavernă este inițiatul care le întinde neofiților cupa inițierii;  chiparosul prefigurează moartea, busuiocul — nemurirea; părul sugerează mitul alexandrin al unicității din care se naște multiplicitatea  etc.

Lirica genialului poet din Șiraz a avut un larg răsunet în Europa.  „Divanul Hafez” la influențat la bătrânețe pe olimpianul Goethe în al său „ Divan-occidental-oriental”.

 

Mâhnirea singurătății

O, șah al frumuseții peste fire,

e vai de-acel ce-i singur în mâhnire!

Grea, inima pe buze mi-a ajuns —

te-arată de pe unde te-ai ascuns!

Aceste flori nu vor păstra-n livadă

apururi frăgezimea de zăpadă.

Cât stai în tron, puternic să ajuți

supușii tăi sărmani și abătuți.

Dorința și mâhnirea depărtării

mi-au ars în vad pâraiele răbdării.

O, Doamne, taina asta s-o spun cui,

că nu-ți dezvălui fața nimănui

și ești oricând de față și oriunde?…

Paharnic al grădinii ce te-ascunde,

aceste ierburi verzi și roșii flori,

când nu-ți văd chipul, ele n-au culori.

Fă merișorul* pe alei să vină,

podoabe să-nflorească în grădină!

Durerea din pricina ta mi-i leac

în bietul meu culcuș pe care zac,

și-aducerile-aminte mi-s surate

șoptind în colțu-mi de singurătate.

În largul cerc al zodiilor sunt

al resemnării mele negru punct.

Mă sfâșie la sânge orice astru —

dă-mi vin în cupa mea de smalț albastru!

 

* Trupul; merișorul înlocuiește aici chiparosul

 

Traducerea George Dan

 

 

Poezie persană – Khadgiu(1290-1352)

 

Khadgiu s-a născut la Kerman.  A dus o viață de hoinar prin orașele Tabriz și Bagdad, asta până s-a stabilit la Șiraz, unde a și murit. Aici l-a cunoscut pe tânărul Hafez, care avea să devină cel mai mare poet al vremii și în ale cărui gazeluri se poate observa  și influența lui Khadgiu.

Khadgiu a îmbogățit gazelul de dragoste al lui Saadi cu concepțiile sale sufiste, deschizând noi orizonturi spre care s-a întins calea genialului Hafez.

 

Frumoasa din Kitai

Frumoasele asupritoare

sunt câteodată și miloase:

ne dau dureri, ne dau și leacuri.

Când șahii vin la vânătoare,

frumoase-mpiedică vânatul

legându-l de picior, la vreme

să-l scape de primejdii.

Iubito, cată către mine,

căci darnicii privesc o clipă

spre cei sărmani, măcar de dragul

aceluia ce ni-i Părinte.

Dă-mi un sărut din gura mică

sau vinde-mi-l, căci e o marfă

ce poate fi și-n dar trimisă,

dar poate fi și târguită.

Pe-ndrăgostiții tăi din poartă

nu-i alunga și fă-i să-și piardă

averea, capul, amândouă,

zicându-ți; „Domnul să te-ajute!”

Și dacă inima-mi se-nclină

către frumoase, tu, frumoaso

de la Kitai, să nu mă-nvinui,

căci bântuie păcatul ăsta

și-n galbena împărăție.

Și dacă-ți vei aduce-aminte

de mine, numele rostindu-mi,

o nedreptate nu vei face:

chiar șahii lumii, din greșeală,

și-aduc de cerșetori aminte.

O, preafrumoaso, nu mă miră

că ai greșit și tu, când înșiși

cei drepți greșiră calea dreaptă.

Traducerea George Dan

 

 

Poezie persană – Saadi

 

S-a născut la Șiraz, în primii ani ai secolului al XIII-lea, într-o familie de teologi. Și-a petrecut tinerețea la Bagdad, studiind literatura și științele religioase la universitatea Nezamie. Fugind de năvălirea hoardelor lui Gingis-han, pribegește prin Irak, Siria și Egipt. Luptă împotriva cruciaților francezi; spre sfârșitul Cruciadei a V-a cade prizonier la Tripoli, dar este răscumpărat de un bogătaș. După cincizeci de ani de pribegie, de la Nil  până dincolo de Munții Hindukuș, de la Marea Caspică până la Golful Persic, șeicul-derviș se întoarce în Șiraz unde își va redecta cele două celebre culegeri de anecdote morale: Bustan (Livada) în 1257 și  Golestan (Grădina Florilor) (1258), prima în versuri, a doua în proză ritmată și versuri

După moartea sa a cărei dată nu este cunoscută cu exactitate, trupul i-a  fost depus la Șiraz într-un impunător mausoleu împrejmuit de o grădină de trandafiri și chiparoși.

 

Raiul nostru

Raiul nostru-i întâlnirea

cu cei mai iubiți prieteni,

iar vederea unui dùșman

este-asemenea cu iadul.

Clipa ce-o petreci de față

c-un prieten folosește-o,

fiindcă rodul vieții noastre

este-n lume-acestă clipă!

O, câți divi n-au chip asemeni

lui Adam! Dar om e-acela

cu purtările alese;

chip plăcut și celelalte

nu-s decât desene scrise

cu oțel pe nestemate.

Niciodată pizmăreț

n-am fost, nici n-oi fi vreodată,

decât pe cei doi prieteni

ce se-mpacă de minune.

Liniște deplină nu e-n

lumea-ntreagă, iar de-o afli

nu-i decât în ochii unui

prieten cărui te destăinui.

Dulce-i lumea și sunt bune

avuție și trup falnic,

însă mai presus de-acestea

toate — e un bun prieten!

Traducerea George Dan

Poezie persană – Attar (1145-1221)

S-a născut la Nișapur, unde la fel ca tatăl său a fost vânzător de parfumuri. A studiat la Bagdad,  fiind foarte atras de doctrina învățaților sufiști.

Opera lui Attar este una vastă ce  cuprinde: Memorialul sfinților(o lucrare în proză ce cuprinde biografiilor șeicilor sufiști), Divanul liric și două masnavi(romane lirice), Cronica preceptelor și Colocviul păsărilor.

„Colocviul păsărilor” este capodopera sa, compusă din 9200 de versuri care descriu alegoric evoluția spiritului pe calea sufismului. El chiar este considerat unul dintre cei mai mari reprezentanți ai sufismului din Iran, asta aducându-i o importantă influență asupra multor generații de poeți.

A fost omorât la Nișapur, în timpul masacrului din 1221 al hoardelor mongole invadatoare, avea atunci peste 70 de ani.

Minune

M-am pierdut în mine însumi, până

m-am pierdut pe mine din vedere.

Am fost rouă din adâncul mării

și acuma sunt cu marea — una.

De la început am fost o umbră

prăbușită-n pulberea țărânii,

dar când soarele sui-n amiază,

am pierit făcându-mă lumină.

Am venit aici fără de veste,

și pleca-voi iar fără de veste;

de când am venit până pleca-voi,

parcă-am scos atâta: un răsuflet.

Nu, nu mă-ntreba: sunt fluture,

și-n văpaia feței sale scumpe

intru fără teamă și mă mistui.

Trebuit-a trupu-mi să se schimbe

într-un ochi, și-acesta să orbească;

astfel, orb, prin nu știu ce minune,

să devin atoatevăzătorul…

Duhul lui Attar urcând în slavă,

dincolo de lumile-amândouă,

de lumina inimii lui — foarte

inima i s-a-ndrăgit, de-a pururi.

Traducerea George Dan

Poezie persană – Sanai

Sanai a fost un renumit poet și filosof persan ce s-a născut la mijlocul secolului al XI-lea în Ghazna (azi în Afganistan). A fost influențat de maeștrii sufismului(teorie mistico-panteistă apărută ca o contrapondere a ortodoxismului islamic), asta ajutându-l șă-și definitiveze o concepție personală despre viață și artă. Opera sa rămâne un reper important în istoria literaturii persane.

Cel care-și pierde sufletul

Nu-i în lume-ndrăgostit asemeni

mie, ce-mi pierd sufletu-n iubire!

Dar ca mine-ndrăgostit în lume

n-o să-și afle dragă mai frumoasă

care din priviri răpește inimi!

La nevoie chipul și-l arată

tuturor, dar dragul ei de-o roagă,

chipul și-l ascunde după valuri.

Suflete al meu, mâhnit sunt, palid,

și nu scot din buze nicio șoaptă,

dar urechea-mi sună în detunet:

inima îmi bate, și-i plecată

la iubită, și-ndărăt nu vine,

fiindcă știe că alt idol nu e

potrivit să-mi stea aici pe buze:

cald și nelipsit, ca un răsuflet!

Traducerea George Dan

Poezie persană – Naser Khosro (1004-1088)

 

 

 

Naser Khosro s-a născut în Gobadiyan, regiunea Balkh(azi în Afganistan). Unul dintre cei mai viguroși gânditori persani. Mai mult un teolog ismaelit decât artist, poemele sale sunt încărcate cu cugetări și îndemnuri religioase. În proză, are meritul că a fost printre primii scriitori care au abordat probleme filozofice și științifice folosind un discurs ferm și un stil limpede.

 

 

 

 

 

Cartea

 

Am o bună prietenă pe lume

și când singur stau cu ea în brațe,

îmi aduce vorbele pe limbă

și-mi păstrează tainele în tăcere.

Zice-se că-ntotdeauna e surdă

n-are păsuri, dar împărtășește,

săritoare păsurile mele…

Are doar un spate, doar o sută

fețe, fiecare-o primăvară.

Când o bat pe spate, știu că toate

fețele, de colburi, îi sunt ninse.

Mută, glăsuiește doar sub ochii

celui care poate s-o priceapă.

Nu-i zărești și nu-i auzi rostirea

dar nu-i altă minte mai isteață.

Oricând, din ce spuseră-nțelepții,

și-amintește, și îi vezi pe față;

dar nu-mi glăsuiește nici o șoaptă,

până nu-i privesc adânc în față:

nu-i limbută, precum sunt flecarii.

Nu rostește-o vorbă pe-ntuneric,

și-i ca o șăhiță luminoasă

numai în alai de sărbătoare.

 

Traducerea  George Dan

Poezie persană – Gorgani

Gorgani este unul dintre cei mai importanți poeți epici iranieni. Maestru al romanului de dragoste în versuri, s-a inspirat dintr-o veche legendă scrisă în limba pahlavi și a creat între 1050 și 1055, epopeea Veis și Ramin, una dintre capodoperele poeziei persane. Romanul versificat face legătura dintre anticul Iran din epoca regilor parți și Iranul din epoca islamică. Simplitatea expresiei și a vocabularului nu umbresc vigoarea scenelor zugrăvite, interesul față de acțiune și tumultul sentimentelor.

Dragostea e astfel

Norule, ce lacrimi plângi în primăvară,

vino, de la ochii mei să-nveți a plânge!

Dacă ți-ar fi ploaia deasă, precum plânsu-mi,

lumea dintr-o ploaie ar pieri sub valuri!

Ploaie vărs de lacrimi, însă mi-i rușine

că nu plâng de-o mie ori mai multă ploaie!

Când plâng sânge cu-apă, când plâng numai sânge;

dacă voi rămâne fără de-amândouă —

nici apă, nici sânge — cu ce voi mai plânge?

Dacă amândouă mi-or seca, în locul

sângelui voi plânge din orbite — ochii!

Draga mea, cu ochii, ochii-ți văd și fața,

orb și fără tine nu-mi trebuie viața!

Cu lacrimi schimba-voi pământu-ntr-o mare,

și voi geme, până când  granitul negru

s-o schimba în moale colb de dat pe gene!

Inima-mi în chinuri stă neputincioasă,

și acum răbdarea i-a șoptit acestea:

„Sunt răbdarea, creangă ruptă din rai.

M-ai luat cu tine-n iad să mă sădești.”

Inimă, când iadul meu de fum și flăcări,

de aceea grabnic am fugit de tine!

Inimă, când duhul ți-i o grea povară,

nu mă pot eu plânge că nu am răbdare.

Pentru orice chinuri leac bun e răbdarea,

dar în chinu-acesta-i un cusur răbdarea,

lasă că răsuflu și scos din răbdare!

Dacă aș fi vesel, mulțumit de sine-mi,

când departe-i draga, aș dădea dovadă

că sunt nestatornic, schimbător ca vântul.

Pentru-oricine duhu-și dăruie-n iubire,

două sute duhuri n-au preț nici cât pâinea;

dragostea e astfel și astfel se iubește.

Dragostea-i asemeni mării fără margini,

nu-i vedem nici țărmul și nici adâncimea;

dacă am privi-o vreme de-o vecie,

cu doi ochi ai noștri n-o să-i dăm de capăt;

dacă-n noi o mie suflete-a’  lui Noe

am avea, n-am scoate din potop vreun suflet.

Traducerea George Dan