Pot spune că deabia acum după ce am avut șansa de citi un volum întreg al lui Alexandru Mușina am făcut cunoștință cu adevărat cu universul său poetic. „Regele dimineții” apărut în 2009 la Editura Tracus Arte, este un volum de versuri cu adevărat provocator pentru cititorul de poezie. Eu pot spune încă de la începutul acestei microcronici că n-am mai trăit de mult timp senzația unei atracții așa de puternice față de o carte de poezie. La a doua lectură a cărții deja am devenit perfect conștient că am în mână o carte de valoare, o carte care transmite mult cititorului.
Ce mi-a fost de la început evident la lectura acestei cărți, e faptul că sunt în fața unui discurs poetic matur, care posedă un stil evident. O altă observație de la prima lectură este că toate textele se leagă între ele într-un mod armonios, asta fiind și mai evident dacă analizăm pe rând fiecare dintre cele trei cicluri în care este împărțită cartea.
Poemul din debutul cărții, face o bună deschidere, enunță calea pe care va fi dus cititorul dar și faptul că poetul își dorește de la acesta nu doar un simplu act de prezență. Alexandru Mușina îi face pe cititorii săi martorii dilemelor și frământărilor sale, de fapt el încearcă un soi de repornire a unor rotițe care țin de angajarea spiritului și de salvare a individului în integralitatea sa, atât emoțională cât și spirituală.(Cu noi ce se întâmplă? Cine va ține/Minte numele noastre? Și ajunși/Dincolo, milioane de ani, ce vom povesti?)
Cartea curge de la departe la aproape, vine de la exterior spre interior, de la rece la cald, de la ură la dragoste și asta se face cu o siguranță și o naturalețe aparte. Curgerea este lină și atinge teme esențiale, trecând atât prin animalitate cât și prin luciditatea ca profundă expresie a omului rațional. Prima parte a cărții ce se numește „Arhipeleagul”, mai ales prin poemele de la început face o trimitere clară la o existența plină de dramatism și iraționalitate a existenței lagărelor siberiene, e un tablou dens a ceea ce Soljenițîn evocă pe larg în cartea „Arhipeleagul gulag”. E vorba de unul dintre cele mai dezumanizante momente din istoria lumii, de niște bestii înghețate într-o răutate apocaliptică, firea lor este cuprinsă de un cancer generalizat.(Dar știu: trăim cu toții sub semnul Piticului, în zodia/Tumorii. Dar îi mai știu/Și pe ei: fiul lăbar și plin se șopote veninoase,/ Pe milițianul tâmp, roșu-n obraji, mulțumit,/Pe cel care, după ce a ucis, se duce să bea, liniștit,/O bere cu prietenii, la restaurant.) E evident că asta este una dintre menirile poetului, de a fi cel care trece prin filtrul său toate asperitățile și frământările corpului social.(Desigur că m-am născut vinovat:/Oasele nu-mi sunt de platină, celulele nu-s de silicon,/Pielea nu e din poliester.)
În partea a doua numită „Micile daruri”, poetul ne apropie de acele lucruri care ne mai pot însenina, de micile bucurii. Un mod subtil de a echilibra situația, de a ne aerisi și lumina sufletele. E de data aceasta o cale de la întunericul înghețat la lumina salvatoare. Totul se resetează, ni se mai dă o dimineață dincolo de care putem înainta reanimați spre iubire.(Carnea: lunecoasă materie. Nu rămâi/Decât c-un anume fior, cu muzica limfei/Într-o dimineață de vară:/O ceață luminoasă)
În ultima parte intitulată „După dragoste” poetul ne crapă ușa unei intimități consumate, erosul a început a-și presara cenușa.(Oboseala de după dragoste. În care uiți, ești uitat./ În care din tine nu mai rămâne decât un abur/Ce se destramă încet.) În dragoste trupurile se pierd ca într-o legendă cu zei, suntem departe de întunericul rece și absurd din primul capitol. Am ajuns la capătul călătoriei, Alexandru Mușina ne-a purtat nevătămați în acest vehicul care funcționează pe baza scânteierilor spiritului, poezia.
Q
quasiote
Ultimele comentarii